blogu' lu' Aky

Ma zbat printre nori albi Lumina prea-puternica a spart ochelarii de soare Si mi-a obligat retina sa vada dincolo de lumina prin ea, cu ea, in spatele ei la Manuitorul lanternei Universului. Un fulg de pegas mi-a despicat pieptul si mi-a lasat sufletul sa cada in palma dar palma s-a crapat de greutatea sa de seif. greu ca un seif, incatusat ca un seif, de nedeschis decat de tine, Spargatorule de suflete, Deschizatorule de piepturi blamate fara cagula, inarmat cu Iubire, cu pace si trezire nu adormire. Securea lui HAdes mi-a taiat piciorele de sub cingatoare Dar cui ii mai trebuie picioare cand poate sa zboare Si sa inalte din nimic, nicaieri si niciunde, Castele de emotii, senzatii si unde

Mi-ai dat frau liber, mama a Creatiei, Sa curga raul slobod al Senzatiei Unice, tripante, senzantie dura La tample simt iar valtoare pura Ma dezleg de catuse abia inchise Sa fac legaturi de-abia permise Intre Ea, o diafana pura zeita, Si Creatia insasi mereu promisa Odata, cu pasi repesi am negat Iubirea, Concept prea amplu, preferam Simtirea, Preferam ruleta in loc de carusel Si nu calcam frana defel.. Tot s-a schimbat cand a venit la inceput tramvaiul Si zori prea tulburi s-au cernut prin evantaiul A ce credeam a nu-mi fi dat sa simt vreodata Iubirea intr-o forma prea Inalta Scriu prea Inalta caci ce mi-a fost dat sa simt M-a facut sa-nteleg poetii din alt timp. Acuma calm m-a asez la clape Si ochii clari n-asteapta soapte Urechea-mi nu asteapta murmur Din buza-mi nu mai iese susur Si contemplu plin de uimire Nu poate exista Creatie, fara Iubire.

Sa te-ntrebi de ce nu ai sperante. De ce te doare cand vezi copii orfani cersind la semafor fara sa iti faci scenarii din Filantropica. De ce speri fara temei la mai bine, la nou, la bun, cand tot in jurul tau e un castel de carti de joc in care divide et impera domina. Eu am obosit sa sper. Spunem ca ne trezim, ca-ncepem sa simtim, dar in esenta am ajuns incapabili de empatie. In sufletul nostru emotiile salajluiesc o secunda, apoi dispar si ne reacoperim de uzual si banal, nimic esential. Am ajuns sa dorim lucruri inalte, lucruri care nu au nimic de-a face cu caracterul nobil al nimicurilor care ar trebui sa ne umple existenta de contemplare si liniste. Am observat ca oamenii, indiferent de rasa, religie, nivel de cultura sau bogatie isi gasesc un numitor comun in concepte precum familia, prietenii, respectul, pacea, linistea. Am putea fi mai buni daca ne-am face din acestea lait motive existentiale, in care aceastea sa domine. Daca am da la o parte tot voalul negru care ne acope