blogu' lu' Aky

Asteptand nemurirea uitam caracterul definitoriu de temporar al existentei noastre. Dau o nemurire pe o existenta. Mi se pare un schimb extrem de echitabil, in care muritorul din mine nu pierde nimic. Pentru ce respiram, dar mai ales pentru cine, cand tot ceea ce facem se reduce la o non-existenta, la o noua desertaciune tangibila si regretabila. Visam la absolut, dar ne acoperim de practic si pragmatic, cand ar trebui sa simtim altfel realitatea. Amarul din vorbe vine de la amarul din suflet, amarul din suflet vine de la ceea ce ai si simti fata de ceea ce speri. Poate, odata, toate astea se vor schimba, dar poate vom fi prea batrani si rutinati pentru a le simti la adevarata intensitate. Cred ca primim o pensie emotionala atat de tardiv incat e inutila, nu mai avem cu sa facem trocul de sentimente inaltatoare. Pentru moment, just enjoy freedom, dar uneori te intrebi pana cand sa enjoy un freedom pur ideatic. Va pup cu drag!

Toti poetii au cantat-o, pictorii au vizualizat-o si scriitorii au pus in cuvinte ceea nu putea fi exprimat. Exprimand-o in felurite feluri au dus-o pe alte culmi, hiperbolizand-o. Ce e pana la urma aceasta iuire? Un conglomerat de idei care se termina inevitabil cu altceva decat a fost initial. Momentan as traversa ca un cioclu carciumile Timisoarei. E un oras indepartat, in care cunosc vreo 2 oameni, prea dificil sa ma intalnesc cu ei. Sa auzi povestile oamenilor e simplu si marcant ca o sticla de wisky in dimineata in care ai aflat ca copilul pe care-il cresti nu e al tau. Sa-ti fie companie sticla condusului pe un drum lung si drept, prin istorie, vb profului de romana din generala, un periplu. Sa uiti ce esti, cu cine ai fost si, mai ales, cine esti... Sa nu iti pese ca lor le pasa, ca ai ales altfel de drum in viata ca ai alergat plin de speranta, cu alta fata iesind din ceata scriind cu lacrimi istoria mea si-a ta a omului de nicaieri si altundeva. De unde ne tragem, unde ne duc

O suta de mii suta de votca, suta de mii de neuroni arsi la o betie, de suta ni se leaga existenta. Asteptam paranoia, care ne cuprinde pe toti ca un dus rece care nu trezeste. Bem la 0 grade sa terminam 0-0 meciul cu paranoia. Doare tot, epocal, existenta ambigua tratata cu respectul cuvenit ruletei, acel mereu la ce vine, la ce cade, la ce pica... Muzicantii de tot soiul isi fac numarul pe tv-ul obosit si betivi de tot felul comanda felurite de-ale gurii. Visele s-au innecat in pahare, gandurile goale s-au scurs in departare si odata cu ele a ramas fara continut creierul atat de abuzat.

E atat de simplu sa te intrebi asta! Ca un semizeu in joaca amorfa: se bucura de ceea ce vine. Niciodata nu constientizeaza ceea ce a fost. Sau ceea ce va veni... Si semizeul nu e fiecare, in libera tacere, bucurandu-se de tot si toate, traind prezentul la dimensiuni apocaliptice? Bucura-te, prietene, ca asta raamane, esenta e in medalionul privit fugar: poti combina iubirea cu trecutul?

O limitare inerenta e bateria de la laptop care se termina inainte sa termin eu de scris mizeria asta. Avem nevoie de limitari. Ne asigura un confort aparent. Tot ceea ce facem e supus limitarilor. De ce? Pentru ca ne-am obisnuit asa. Trist, ft trist, dar nu neaparat ireparabil. Putem trai deschis, la ce vine, spre ce vine, frumos si ingenuu. Poti sa suporti a trai altceva?

De tine, de mine, de noi. De tot ceea ce as fi putut fi, dar nu am fost, pentru ca am preferat sa fiu EU. M-am abandonat in mine pentru o cauza nobila: sa fiu eu. Care dracu o fi legatura intre nobil si eu? Intotdeauna m-am intrebat ce reprezinta de fapt existenta. Dorim totul, obtinem ceva, acolo, bun sau rau, dar e ceva, mai mult decat nimic. Ne satisface intr-un fel macabru, meschin, egoist pana la esenta, dar retraim emotiile la intensitate extrema, fara a ne putea dezice de viciu, de primar, de vulgar, de ceea ce suntem de fapt: o sumedenie de instincte, cizelate sau blamate de societate, porniri infrante sau incercari desantate de a infrange pornirile desantate. Libertinajul ne impinge la mai mult libertinaj, drogul ne cheama la non-societate, societatea ne cheama la ea intr-un fel penibil, in care nici ea nu crede, ramane doar decizia noastra de a respira liberi, la nivel de non-societate, la nivel de esenta, de individ. Aud la masa cum se pierde meciul cu viata, dar oare a trai

La ce suntem buni noi oamenii? In afara de a distruge o planeta care nu se poate distruge, pentru ca ne distruge ea inainte sa o distrugem noi, suntem buni la oameni. Da, foarte buni la oameni. Suntem capabili sa oferim fericire prin existenta. Asta e mare lucru, sa respiri non-cuvinte care sa ofere satisfactie celor de langa tine. Sa oferi un tremur usor si sa ti se raspunda cu alt tremur, sensibilizand idei si transformandu-le in ... in ... FERICIRE! Aceste non-cuvinte dau esential in platitudine, dau savoare in insipid, dau libertate. Scumpa noastra libertate care nu are valoare fara aceiasi oameni. Stau cu un prieten de 72 de ani(da, 72) care ofera lumii un zambet fin si experienta unei vieti pline. Zambesc si continuu sa scriu, gandindu-ma la aportul imens pe care realitatea il confera existentei noastre. Inchin un demidulce pentru toti cei care i-am cunoscut, buni sau rai(dupa altii, caci dupa mine toti suntem doar ... OAMENI). I love you all, bastards!