blogu' lu' Aky

Ateu convins de la 8 ani. Asta sunt. Sau eram. NU mai stiu. Eram copilul crescut de bunica care mergea la biserica din sat in fiecare duminica, unde spunea crezul alaturi de preot si de ceilalti diaconi. Aveam 8 ani, cand, de Paste, il vad pe unchiul Bebe la costum, in biserica, evlavios, alaturi de familie. Imi placea de el. Barbat frumos, solid, familie mandra. In 4 ore unchiul Bebe era dezbracat la bustul gol si isi alerga copii si sotia prin curte, avand un cutit mare in fiecare mana. Se terminase evlavia. Atunci, simplu, nerational am considerat ca daca exista Dumnezeu nu ar permite asa ceva. Nu ma gandeam atunci la libertatea de exprimare, liber arbitru sau alte notiuni pe care le-am dobandit ulterior. Ma gandeam pur si simplu ca El nu exista. Ulterior am incercat sa imi argumentez pozitia si sa ma conving ca asa stau lucrurile. Ca religia este o creatie a unor oameni care vor sa manipuleze masele, trecand peste stiinta si bun simt. Pana ieri. Prezentare: aceeasi bucatarie d

In lumea ideilor nu e intotdeuna bine. Uneori dematerializarea atinge cote pe care nu mi le doresc. Atat de multe emotii si sentimente traite concomitent pot fi daunatoare. Creierul lucreaza repede, inima pompeaza si mai repede, valuri de zambet se revarsa peste valuri de lacrimi. Dorinte inalte nu se regasesc in realizari marunte. Esenta iubirii de viata si de oameni sta in fiecare. Pandeste. Asteapta sa iasa la iveala. Sa respire greu, puternic, sa domine totul. E cam abrupt sa cobori pe role panta vietii pentru ca poti ajunge jos prea repede. De ce sa credem in absolut cand nu putem atinge realul. Care e pana la urma acest real? E o perceptie subiectiva, creata prin influentare, manipulare, mangaieri si atingeri suave. Realul e cum vrem noi. E ce vrem noi. Mereu frumos si nobil. Uneori nedemni de el, murim cu speranta ca il putem face mai frumos, mai frumos, mai frumos. Mereu mai frumos. Ca, vorba aia, e realul nostru. Si realul meu e mai frumos decat realul tau, al tau e mai fru

Dependenta de emotii inalte ne face sa percepem o non-realitate divina. Ne conectam cu zeitatile si facem posta paharul de nectar in care s-a picurat putin amar, un mix bun precum o mancare chinezeasca in care un bucatar cu ochi oblici a pus iubire si durere, calm si desfrau, alcool si petale. Am calcat pe un spin. Din nou. Am facut un pas inainte, unu 'napoi si am continuat sa calc pe el simtind placere surda, morbida, latenta. Suntem in hora spinului, taraful cu durere, tiganul bate tare in venele mele. De cate ori isi trece lama peste ele caldura dulce ce ma cuprinde se prelinge in ego ca o picatura de apa rece pe o cireasa rosie si proaspata asezata cu tandrete in varful unei salate de fructe de nori. Videli noci! You don't have to be a driver, you have to be a race driver just to survive. Am apasat pe ambreiaj, turez fericirea in gol, ori mi se va cala inima, ori vom pleca in tromba spre departe inspre noi. Acolo unde e bine ne vom cunoaste, uitand viitorul si sperand in

Ascultam filosofie in rime si ne relaxam ca sa dobandim un amalgam de emotii. Experimentam brutal existenta. Eu chiar cred ca, intr-un joc bolnav, ea experimenteaza cu noi. Sa vada cat putem suporta, daca putem suporta, sa vada ea cum trecem peste. Trecem peste ea ca printr-un mare joint: cu relaxare, cu dubiu, cu putina panica. Cu toate cele... Respiram aerul unei existente condimentate, palpabile, atat de fireasca si totusi atat de incitanta. Tragand linie vezi totul in culori, in arome, parfumul iti incanta ochii si speri ca nu se va termina niciodata. Se numeste viata treaba asta. E atat de ciudat. S-a scris atat despre nemurire tocmai pentru ca oamenii au realizat ca peste toate mizeriile trairilor umane existenta insasi e ce plina de savoare, beatitudine in inspiratii si contemplare in obisnuit. Cand contemplarea in firesc, in natural, in banal, as spune, fara sa ma tem de acest cuvant, devine regula de conduita incepi sa simti tangibila o traire indreptata catre esential, catre

De ce vreau sa ma urc pe un altfel de motor, din ala liber, propulsat de vise si zambete largi, sa calaresc nemurirea si prin spirit sa ating un absolut pe care ni-l dorim cu totii? Societatea ne blameaza si ne transforma din oameni in rotite intr-un sistem circular din care nu avem scapare. Detestam asta, dar mergem inainte spunand ca asa e de cand lumea, consolandu-ne patetic cu faptul ca nu putem schimba nimic. Convertim decibeli in muzica, convertim litere in cuvinte, convertim idealuri in deziluzii sau sperante in amintiri. Convertim tot. Omul s-a nascut sa modifice, sa transforme, sa realizeze. Pana la un anumit punct, cand s-a uitat pe sine. Si nu a facut nimic altceva decat sa continue sa transforme, atunci cand era timpul sa contemple. Daca reusim sa contemplam scapam de cel mai mare pericol, sinele, pentru a ne gasi o salvare reprezentata paradoxal tot de acelasi sine. Eu mi-am pierdut sinele sau cel putin am pierdut o batalie in lupta cu sinele. Trebuie sa ma dematerializez