O scrisoare ca oricare alta
Dragi prieteni,
Ma uit de pe crucea pe care m-ati pus cu atata mandrie la voi. Sunteti in sfarsit fericiti. Ati reusit sa ma atarnati cu grandoare si patos de eternitate. Ati reusit sa ma faceti nemuritor. Sunteti mandri de ranile pe care cuiele voastre mi le fac in maini si in picioare. Simt sangele cald cum curge suvoaie. Dar sangele e viata, si fluviul e viata, si durerea e viata. Mai ales durerea. Caci dupa ce durerea trece ramane viata in toata splendoarea ei. Placerea e prea mare stiind ca rastignirea mea va face fericiti. Mereu mi-am dorit o lume mai buna, mai fericita, mai libera. Daca asta va face fericiti puteti sa ma rastigniti in continuare, cu acelasi patos, cu aceeasi grandoare. Clipa de clipa, minut de minut, zi de zi, pana cand rastignirile mele va vor face mai buni, mai frumosi, mai curati, mai liberi.
Ma uit in jos de pe cruce si nu vad meschinatatea alegerii unei lumi pe care am ales-o. In care am ales sa ma nasc, sa descopar, sa cutreier. Nu vreau sa o indrept, pentru ca daca din desfrau, avaritie, frustrare si ura se naste fericirea atunci toate astea merita ridicate in slavi. Merita sa fie trecute cu litere de aur in cartea unei lumi care nu mai incape pe planeta mama. Care nu mai incape in calea lactee, in sistemul nostru solar, in cosmos. E trist cand cosmosul se naste prea sarac ca sa sustina atata lume. Cum, voi, atat de mari, de bogati si de puternici sa va limitati la un cosmos si o universalitate atat de mici? Nu, voi sunteti nascuti pentru a cuceri. A cuceri mereu si mereu ceva noi: averi, femei, popoare, planete, galaxii. Pe mine m-ati cucerit cu 3 cuie si o lance. Coroana regelui e din aur, spinii din coroana mea sunt prea ieftini pentru valoarea voastra de fiinte atot-puternice.
Va astept. Sunt aici, jos, intre voi, in fiecare dintre voi, rastignit pe fiecare dintre crucile pe care le purtati cu atata mandrie la gaturile voastre mandre. Ma vedeti in fiecare zi, va inchinati tatalui meu dimineata, la pranz si seara. Duminica mergeti in casele tatalui meu si ascultati preoti care va citesc acelasi mesaj plin de iubire. Cum? Cum adica iubire pentru ce? Pai tot pentru voi. Parca stabiliseram deja ca nu va ajunge sa cuceriti universele. Poate ca vi se pare important sa Ii cereti ajutorul in cruciadele voastre eterne. Poate vi se pare firesc sa ii cereti ajutorul cand ma crucificati iar si iar, seara de seara, fiecare dintre voi, in inimile voastre de cruciati ratacitori in galaxie. Nu e o problema prea mare cand nu simti durerea. Rezistenta mea la durere se hraneste cu fericirea de pe chipurile voastre in momentele recrucificarilor.
Ma nasteam acum multi ani departe, departe de tot, intr-o lume care acum sustine ca avea nevoie de mine. Ma sarbatoreste in fiecare an, pe 25 decembrie, cu pregatiri faste ce incep cu mult inaintea zilei mele de nastere. Ma gandesc mereu ca e doar o petrecere, care ar trebui sa fie cinstita prin alte valori. Dar valorile mele sunt demult uitate de voi. Ati colindat Terra in lung si in lat, dar asteptati beti sa va culcati, nu inainte de a ma crucifica intr-o cursa nebuna. La un moment dat, cel care va face cea mai frumoasa crucificare va castiga ceva. Ce? Hai, nu va ambalati, nu conteaza premiul, e important ca veti castiga ceva. Cea mai frumoasa cruce, cu cele mai frumoase cuie, cu cea mai ascutita lance si cei mai otraviti spini va invinge. Cel care va duce toate acestea la rang de arta va fi la dreapta tatalui meu in imparatia cerului. Sau intr-o imparatie acolo. Sau poate chiar va deveni tatal meu insusi. Da, cred ca asta e marele premiu. Sa faci o crucificare atat de frumoasa incat sa devii Dumnezeu insusi. Sa reusesti sa te dezici de toate in asemenea masura incat sa devii creator.
Cum cine? Tu! O simpla creatura? Nu, o mare creatie! A cui? A lu’ Tata. Dar el nu stie sa sacrifice, sa crucifice, sa omoare, Voi sunteti experti in astea. Si concursul expertilor trebuie sa se incheie cu premiul mult ravnit: inlocuirea creatorului.
Ne intoarcem la 0 cu pasi repezi. La 0 absolut. Cu o rapiditate neinchipuita mecanica alergam spre nimicul pe care ni l-am dorit. Invatam sa spargem case, vieti, atomi, molecule si dumnezei deopotriva cu fericirea unui copil care-si strica jucaria favorita sa vedem din ce e formata. Si apoi spargem piesele cu ciocanul sa ne asiguram ca nu se va mai putea repara niciodata jucaria favorita. Nu cumva sa se mai joace un alt copil cu ea. Ce e al meu e pus deoparte, intangibil, nu etern. Etern e pentru fraieri care nu inteleg rostul. Rostul nu e sa avem toti, e sa nu aiba nimeni!
Ma duc sa-mi spal mainile si picioarele sa nu vi se infecteze cuiele.
Cu drag,
Cel mereu crucificat,
Fiul lui Dumnezeu
Ma uit de pe crucea pe care m-ati pus cu atata mandrie la voi. Sunteti in sfarsit fericiti. Ati reusit sa ma atarnati cu grandoare si patos de eternitate. Ati reusit sa ma faceti nemuritor. Sunteti mandri de ranile pe care cuiele voastre mi le fac in maini si in picioare. Simt sangele cald cum curge suvoaie. Dar sangele e viata, si fluviul e viata, si durerea e viata. Mai ales durerea. Caci dupa ce durerea trece ramane viata in toata splendoarea ei. Placerea e prea mare stiind ca rastignirea mea va face fericiti. Mereu mi-am dorit o lume mai buna, mai fericita, mai libera. Daca asta va face fericiti puteti sa ma rastigniti in continuare, cu acelasi patos, cu aceeasi grandoare. Clipa de clipa, minut de minut, zi de zi, pana cand rastignirile mele va vor face mai buni, mai frumosi, mai curati, mai liberi.
Ma uit in jos de pe cruce si nu vad meschinatatea alegerii unei lumi pe care am ales-o. In care am ales sa ma nasc, sa descopar, sa cutreier. Nu vreau sa o indrept, pentru ca daca din desfrau, avaritie, frustrare si ura se naste fericirea atunci toate astea merita ridicate in slavi. Merita sa fie trecute cu litere de aur in cartea unei lumi care nu mai incape pe planeta mama. Care nu mai incape in calea lactee, in sistemul nostru solar, in cosmos. E trist cand cosmosul se naste prea sarac ca sa sustina atata lume. Cum, voi, atat de mari, de bogati si de puternici sa va limitati la un cosmos si o universalitate atat de mici? Nu, voi sunteti nascuti pentru a cuceri. A cuceri mereu si mereu ceva noi: averi, femei, popoare, planete, galaxii. Pe mine m-ati cucerit cu 3 cuie si o lance. Coroana regelui e din aur, spinii din coroana mea sunt prea ieftini pentru valoarea voastra de fiinte atot-puternice.
Va astept. Sunt aici, jos, intre voi, in fiecare dintre voi, rastignit pe fiecare dintre crucile pe care le purtati cu atata mandrie la gaturile voastre mandre. Ma vedeti in fiecare zi, va inchinati tatalui meu dimineata, la pranz si seara. Duminica mergeti in casele tatalui meu si ascultati preoti care va citesc acelasi mesaj plin de iubire. Cum? Cum adica iubire pentru ce? Pai tot pentru voi. Parca stabiliseram deja ca nu va ajunge sa cuceriti universele. Poate ca vi se pare important sa Ii cereti ajutorul in cruciadele voastre eterne. Poate vi se pare firesc sa ii cereti ajutorul cand ma crucificati iar si iar, seara de seara, fiecare dintre voi, in inimile voastre de cruciati ratacitori in galaxie. Nu e o problema prea mare cand nu simti durerea. Rezistenta mea la durere se hraneste cu fericirea de pe chipurile voastre in momentele recrucificarilor.
Ma nasteam acum multi ani departe, departe de tot, intr-o lume care acum sustine ca avea nevoie de mine. Ma sarbatoreste in fiecare an, pe 25 decembrie, cu pregatiri faste ce incep cu mult inaintea zilei mele de nastere. Ma gandesc mereu ca e doar o petrecere, care ar trebui sa fie cinstita prin alte valori. Dar valorile mele sunt demult uitate de voi. Ati colindat Terra in lung si in lat, dar asteptati beti sa va culcati, nu inainte de a ma crucifica intr-o cursa nebuna. La un moment dat, cel care va face cea mai frumoasa crucificare va castiga ceva. Ce? Hai, nu va ambalati, nu conteaza premiul, e important ca veti castiga ceva. Cea mai frumoasa cruce, cu cele mai frumoase cuie, cu cea mai ascutita lance si cei mai otraviti spini va invinge. Cel care va duce toate acestea la rang de arta va fi la dreapta tatalui meu in imparatia cerului. Sau intr-o imparatie acolo. Sau poate chiar va deveni tatal meu insusi. Da, cred ca asta e marele premiu. Sa faci o crucificare atat de frumoasa incat sa devii Dumnezeu insusi. Sa reusesti sa te dezici de toate in asemenea masura incat sa devii creator.
Cum cine? Tu! O simpla creatura? Nu, o mare creatie! A cui? A lu’ Tata. Dar el nu stie sa sacrifice, sa crucifice, sa omoare, Voi sunteti experti in astea. Si concursul expertilor trebuie sa se incheie cu premiul mult ravnit: inlocuirea creatorului.
Ne intoarcem la 0 cu pasi repezi. La 0 absolut. Cu o rapiditate neinchipuita mecanica alergam spre nimicul pe care ni l-am dorit. Invatam sa spargem case, vieti, atomi, molecule si dumnezei deopotriva cu fericirea unui copil care-si strica jucaria favorita sa vedem din ce e formata. Si apoi spargem piesele cu ciocanul sa ne asiguram ca nu se va mai putea repara niciodata jucaria favorita. Nu cumva sa se mai joace un alt copil cu ea. Ce e al meu e pus deoparte, intangibil, nu etern. Etern e pentru fraieri care nu inteleg rostul. Rostul nu e sa avem toti, e sa nu aiba nimeni!
Ma duc sa-mi spal mainile si picioarele sa nu vi se infecteze cuiele.
Cu drag,
Cel mereu crucificat,
Fiul lui Dumnezeu
Comentarii
Trimiteți un comentariu